Catalin Pinzaru vs Mircea Pricajan in Revista de suspans nr. 10/2013

CopertaRS10-bookMircea PRICĂJAN: Ai debutat direct cu un roman. Nu scrii proză scurtă sau nu consideri că ea este material bun pentru un debut?

Cătălin PÎNZARU: Dimpotrivă, proza scurtă e un material excelent pentru debut, mai cu seamă când îți îmbraci gândurile în niște haine mai pretențioase și le lași să iasă în lume pentru prima dată.

Totuși, discutăm astăzi despre un roman pentru că mai întâi a fost un ghid de 300 de pagini pe care l-am scris fără să-l mai public însă, la acesta se adaugă câteva episoade văratice în care am tot încercat să-mi ascut pana cu o poveste începută de mult prea multe ori. A urmat o pauză mai lungă, iar odată ce am simțit că am de spus o poveste demnă de un roman, am știut ce mă așteaptă chiar de la prima pagină, adică multă transpirație, deseori fără rezultate spectaculoase.

M.P.: Ai purtat mult timp cu tine subiectul romanului sau ți-a venit într-o clipă, ca o revelație, la îndemnul muzei?

C.P.: Geneza romanului are legături strânse cu o legendă urbană care spune că în administrația americană ar exista alte 39 niveluri de secretizare dincolo de „top secret” și doar președintele Eisenhower ar fi ajuns cel mai aproape de ultimul nivel. În acest sistem ermetic în care nici președintele n-are acces la anumite informații, un proiect secret este trecut pe linie moartă, pus în stare de conservare, apoi lăsat uitării până când Davis Sander, un programator care părăsește fără voia lui proiectul cu pricina, încearcă peste ani să afle ce s-a ales de munca lui. Și uite așa eroul nostru se trezește stăpân peste niște lucruri… pentru care crede că nu trebuie să dea socoteală nimănui.

Proiectul 309, căci așa s-ar fi chemat romanul, ar fi fost o poveste care ar fi stat în picioare de una singură, dar mai târziu am ajuns la concluzia că un thriller pe jumătate militar și pe jumătate SF ar fi interesat mai degrabă publicul masculin, așa că am hotărât să rescriu povestea pentru o audiență mai largă și aproape că am luat-o de la capăt, din moment ce primul capitol în care era descrisă pe îndelete o bază militară a fost redus, în noua versiune, la două paragrafe. În acest context, țin să pomenesc de un articol recent semnat de dl. Haulică în care punctează foarte bine problema adecvării unei scrieri la publicul țintă.

Revenind la roman, am hotărât să încep cu o poveste de dragoste marcată de apocalipsă. Așa am reușit să atrag în special pe cititoarele care se feresc de literatura SF. O dovadă că nu știi întotdeauna ce-ți place. Partea a doua este răposatul „Proiect 309” peste care am adăugat o a treia parte, una destul de alertă, dar și cu ceva esență pentru a stârni interesul față de o trilogie.

M.P.: Plănuiești o trilogie, deci. Ai deja totul clar în gând, până la ultimul punct, sau afli și tu ce se întâmplă pe măsură ce scrii?

Plăcerea de a scrie ține și de o anumită lipsă de predictibilitate.

C.P.: Dacă există autori care au totul clar în cap până la ultimul punct, eu nu mă număr printre ei. Plăcerea de a scrie ține și de o anumită lipsă de predictibilitate.

Pentru partea a doua am pregătite câteva intrigi îndrăznețe și originale, cel puțin așa-mi place să cred. Însă, cu ce umpli golul dintreideile mari face o carte să fie citită, așa că munca cea grea va fi să încerc să uit de punctele forte ale poveștii și să mă concentrez asupra detaliilor.

M.P.: Primul stagiu e un roman puternic vizual și alert. Ți-a fost greu să nu te lași pradă divagației?

C.P.: Debutant sau nu, consider că trebuie să tratezi cu mare atenție răbdarea cititorului de azi. Din postura de debutant, cea mai mare provocare e să fiu citit până la capăt, iar o doză prea mare de divagație poate deturna cititorul de la lectură și de aceea am încercat tot timpul să mă țin de poveste. Nu știu dacă mi-a fost greu. Hemingway spunea că orice scriitor trebuie să fie dotat cu propriul său detector de căcat. În mare, detectorul meu pare că a funcționat, căci la revizuire am tăiat din text mai ceva ca o comisie de cenzură comunistă.

Să revin la același cititor, după cum se știe,  destul de pretențios în această parte a Europei. Lăsând la o parte cititorii pasionați, chiar profesioniști în unele cazuri, miza succesului este fără discuție timpul cititorului ocazional, iar cititorul ocazional din era internetului nu mai are răbdarea de altă dată. Nu am acum la îndemnă niște informații științifice, dar bănuiesc că este o legătură directă între felul cum interacționăm cu informația în ziua de azi și felul în care reușim să ne păstrăm concentrarea în fața unor texte mai lungi. Pentru cineva obișnuit să sară de la o pagină la alta, să citească știri scurte sau postări de câteva rânduri de pe rețele de socializare, e teribil de greu să-i menții interesul treaz, mai ales când numele de pe copertă nu oferă nicio garanție în privința timpului pierdut. Dacă stai să urmărești pe site-urile specializate comentariile cititorilor afli că și scriitorii consacrați sunt abandonați cu destul de multă ușurință.

M.P.: Spune-ne ceva despre Cătălin Pînzaru. Cine este el, de unde vine și încotro are ambiția să se îndrepte?

C.P.: Nu știu dacă e chiar momentul potrivit pentru o autobiografie. Totuși…

Continuarea in R.S. nr. 10/2013.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *