Irene Burns

După alte câteva minute, în care Davis nu-i dădu niciun semn că ar avea de gând să se urnească de acolo, Irene schimbă tactica.

— Gata! Îmi ajunge! zise ea și începu să tragă de el ca de un copil care nu-și mai dezlipea ochii de la o vitrină cu jucării.

    Davis se lăsă târât pe scări. Un tremur ușor îl luase în stăpânire după ce văzu că odată ajunși în apartament drumul părea să se termine în dormitor. Vroia să-i spună că locul lui era pe canapeaua incomodă din living. Nu vroia să ajungă sub aceeași pătură, unde lucrurile ar fi putut s-o ia ușor razna în acele momente confuze pe care le trăiau amândoi.

    Irene îl trase de mână în pat și-l prinse mai apoi în brațe ca pe o jucărie. Davis se lăsă în voia ei, gândindu-se că poate tot ce ea avea nevoie era să se simtă protejată, ca orice femeie. Vroia s-o vadă ațipind și să revină numaidecât pe acoperiș. Nu era ușor deloc să plece de lângă corpul ei cald și mirosul ei dulce, ce parcă i se dizolvase în sânge și-l făcuse să fiarbă. Hotărâse să rămână fără să renunțe însă la gândul de a reveni pe acoperiș.

                Ca și cum lucrurile n-ar fi fost deja destul de complicate, Irene își scoase verigheta și-i o lăsă să cadă pe noptieră. Verigheta se zvârcoli de câteva ori și tăcu. La fel și Davis. Nu înțelegea ce însemna verigheta aruncată pe noptieră. Era un semn că vrea să se elibereze de ea? Sau așa făcea de fiecare dată înainte să se culce? Atunci de ce nu și-a dat-o jos când s-a băgat în pat prima oară? Să fi uitat? Erau atât de multe întrebări care și-ar fi găsit răspunsurile în câteva vorbe, dar situația lor parcă devenise un joc căruia o discuție serioasă i-ar fi pus capăt.